Familii fericite şi iubire ca-n filme

Nu sunt adepta interviurilor cu familii vitrege zaharisite în pagină de dragul poveştii model. Ei bine, asta da familie reuşită! Ca să auzi mai târziu că Romaniţa divorţează de planarea iovaniană sau că Moni îşi face de cap prin lanul de pectorali lucraţi şi fragezi, după ce îşi mărturisise în prealabil "dragostea nu ţine cont de vârstă". Poveştile dezirabile cu care se umple rubrica de editorial abundă în cosmetizări ale vânătăilor: "Soţul tău te loveşte? Ah, nu. Ne iubim. În plus, bătaia e ruptă din rai. Să trecem totuşi la întrebarea cu prima întâlnire..." şi se orientează către basme: ea nu a fost niciodată săracă, deci nu l-a luat pentru bani ci pentru că îl iubeşte până peste urechi; el nu a avut un trecut scandalos, presa l-a cuplat cu x şi y şi tot aşa, acum însă şi-a găsit Principesa. "Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut?", cum ar fredona focoasa Mădălina Manole într-un recital la Teatrul de vară din Mamaia. Repertoriul trădează formalităţi spontane, clişee pe care deşi cei doi nu le-au împărtăşit niciodată sub cearceaful matrimonial, publicul le ştie din restul de "poveşti fericite" pe care le-a citit de-a lungul vremii.

Nu citesc astfel de interviuri, mi-a fost suficient unul după care am vrut să îmi tai o mână ...şi mi-am tăiat doar elanul. Cu toatea astea, probabil dintr-un masochism latent , m-am avântat să iau la bani mărunţi interviul familiei Moisescu din Marie Claire (ediţia din Decembrie). Poate şi pentru că Andi Moisescu îmi inspiră un minim de superficialitate, iar de la un aşa om ai aşteptări decente în exprimarea realităţii conjugale. Ei ca să vezi scandal emoţional. Ei ca să vezi o demonstraţie de-ţi ajunge pe nemestecate în suflet. Ei ca să vezi model aspiraţional. Ei ca să vezi:

AM: Se împlinesc 7 ani de când vă cunoaşteţi. Din câte ştiu, v-aţi întâlnit la o petrecere de Crăciun.
Andi: De fapt, ne-am cunoscut la începutul vieţii mele, cu doar câteva zile înainte de Crăciun.
Olivia: Ei, asta e doar o vorbă de-a lui, pentru că spune că înainte să mă cunoască pe mine n-a mai cunoscut pe nimeni, nici n-a tăit, de fapt.

Mi-a deschis apetitul pentru poveşti savuroase şi replici cu chimie. Însă doar atât pentru anul 2009. Ce-i mult strică...

Găina bătrână şi morcovul tânăr fac supa bună!

Mulţumesc mamei că nu mă numesc Radiana, Rodica, Mitriţa, Zicu sau Şerbana!

Anul trecut pe vremea asta uram cu respect îmbujoraţilor care-şi serbau naşii blocaţi la momentul '88-'89 în Andree şi Andrei. Era valul vremii, pe care toţi naşii s-au urcat cu tact şi credinţa că nu au cum să dea greşi. Şi nici nu au dat. Andreii pe care îi cunosc sunt isteţi foc (cu 3 excepţii), nutresc de ambiţie şi imaginaţie, fac ce vor şi vor ce fac. Deci îmi proptesc nasul în direcţia opusă vântului, închid ochii şi schiţez un zâmbet mulţumit: Pesemne că fac parte dintr-o categorie reuşită!

Naşii mei sunt din Focşani, domiciliaţi la Geneva. Naşii mei au doi copii: Crina (o superbă) şi Marius (un roacker pletos pe care ultima dată l-am găsit tolănit pe canapeaua din sufragerie după o beţie crâncenă). Naşei îi plăcea aurul şi naşului poveştile. La botez au vrut să îmi spună Crina (slavă Domnului că nu China!), mama a început să plângă de mâhnirea ideii de a-şi striga odrasla în felul acesta, iar sub plină presiune emoţională mi-au spus: Carmen. Mama s-a conformat, liniştită în prealabil de aflarea veştii că Prea Cucernicia Sa dă undă verde numeroaselor nume unite prin cratimă în certificatul de naştere. În căsuţa destinată prenumelui, după Carmen a mai îngrămădit un Andreea... şi timp de 21 de ani mi-a spus aşa...dacă eram băiat îmi spunea Andrei, zice ea, decât să mă cheme la masă după oribilul nume dat de naşi. O cred pe cuvânt. Nu m-aş fi vrut Crin, oricât de PNL ar suna. Până una alta, tot la vorba naşilor am ajus. Carmen în sus, Carmen în jos...Chiar şi aşa, rudele nu îşi imaginează că ar putea să mă scoată din Andu sau Andru. Problema este că nici eu nu mă mai simt Andreea de la o vreme... poate din cauza asta am şi început să evit să-i mai vizitez. Nu-i problemă, întâmpin cu braţele deschise "La mulţi ani"-urile.

Mereu iarnă, veşnic frig.

Există acei oameni pentru care iarna nu-i ca vara, şi acei oameni pentru care primăvara, toamna şi iarna nu-i ca vara. În categoria acestora din urmă îmi mărturisesc aderenţa: "Salut, numele meu este Carmen şi îmi este frig!"

Am urât mereu frigul şi mereu am dat vina pe lipsa mea de tact în alegerea hainelor care să împiedice viscolul să-mi pătrundă în oase pornind de la gât, mâini ori picioare. Prin punctele astea absorb aerul rece din atmosferă, sau cel puţin aşa cred. Că sunt precaută nu încape îndoială, îmi încep toamna cu două perechi de şosete din bumbac suprapuse, mănuşi croşetate care se termină în gât şi un fular croşetat într-un iglu din Alaska care să-mi camufleze beregata, iar când vine iarna mă împotmolesc. Ce aş putea să mai adaug ca să repudiez asprul frigului încăpăţânat să mi se strecoare printre părticelele uitate descoperite care-i devin tub conductor cu destinaţia oase? Aşa se face că nu ştiu ce să mai adaug sau cu ce să mai înlocuiesc. "Ce-am pe mine am şi-n dulap, când mă-mbrac zici că mă mut", cum ar spune o vorbă.

Ei bine, nu întotdeauna am suferit de conformismul ăsta ci mai mereu am căutat soluţii, care mai de care cu un potenţial mai viabil. Dar nimic. Să fie oare pentru că sunt o persoană mult prea caldă (sufleteşte vorbind), iar când dau nas în nas/inimă în inimă cu un iz de răcoare, stimulul depăşeşte rapid pragul de confort şi căldura nu are timp să se adapteze motiv pentru care reacţionează cum îi vine mai la îndemână: se răceşte? Nu ştiu ce să zic, pentru că asta ar însemna o căldură sufletească cu intensitate mică care se lasă uşor domniată....şi asta nu-i de bine. Vezi? Mă străduiesc...dar nimic.Mulţumim Mary Kate Olsen pentru dovada de stil alternativ pe care o regăsim în fotografiile de mai sus.

Trend-urile consumatorilor din 2010

Ţi-ai făcut planuri ca în 2010 să cucereşti lumea? Ţi-aş sugera să nu te pripeşti şi să iei aminte de contextul trend-urilor din anul cu pricina.

TrendHunter a realizat un top 20 Trends pentru ca tu să poţi ţine pasul cu lumea lui 2010.



(Îmi pare rău că nu spun nimic despre Activia de băut cu fibre.)

O poveste cu vaci

Povestea care urmează este reală…într-atât de reală încât există neşansa să credeţi că nu este reală :

Pasiunea lui Emil pentru vaci îşi găsea începutul în vremurile tinerei pruncii, acele timpuri în care părinţii prea preocupaţi cu ale gospodăriei îşi găseau încrederea pentru îngrijirea bovinelor în Emil, singurul fiu înzestrat de ursitoare la naştere să nu dea semne de inteligenţă pe parcursul vieţii. Aşa se face că lui îi încredinţau mai toate atribuţiile ogrăzii. Lui Emil nu îi plăcea cartea şi nici nu avea în plan vreo şcoală care să-l îndepărteze de locul unde-şi petrecuse cei mai frumoşi ani din viaţă… nu ştia că stângăcia lui în utilizarea creierului venea din destinul care-i fusese sortit. Ştia doar că scrisul nu te ajută la strâns iarbă pentru vaci şi îşi asuma credinţa, se conforma, şi basta. Emil şi pasiunea lui pentru vite şi-au făcut repede loc în agenda discuţiilor satului care dedica laude dăruiri cu care acesta se îngrijea de vite. Mai departe, în urma alegerilor menite să restabilească structura şi ierarhia satului, Emil a primit în unanimitate voturi pentru funcţia de văcar. Tinereţea însă nu îi permitea asumarea responsabilităţilor funcţiei, motiv pentru care a fost desemnat văcar assistent până ce acestuia i se mărea circumferinţa gambelor şi i se accentuau bătăturile din palme, până ce dobândea bărbăţia şi demnitatea unui văcar. O criză organizaţională a cirezii - care ţinea mai degrabă de cultura organizaţională a acesteia - moartea văcarului şef - i-a oferit lui Emil oportuniteatea să fie înzestrat cu onoruri în funcţia de văcar şef. De astă dată însă nu a mai fost luată în seamă tinereţea băiatului, cireada avea nevoie de un manager, iar singurul care putea să facă faţă cerinţelor imediate era Emil. Visul lui devenise realitate, acum avea un job şi o funcţie, munca cu ziua şi şpriţurile primite din pomană devenise de domeniul trecutului. Acum muncea de la 6 la 6, avea un venit flexibil cuantficabil în bani, brânză şi lapte, avea casa părinţilor lui lăsată moştenire…ce îi putea cere mai mult vieţii? Casa în care acesta locuia era una mare, cu prispă (o nebunie extravagantă într-un sat de câmpie), odăi înalte şi geamuri mari cu tocurile pictate în verde crud, doar un gard care trăda neglijenţă… şi nu concorda în nici un fel cu somptuozitatea construcţiei. Nu demult, ducându-se în sat să-i povestească isprăvile unui pahar de tărie, Emil ochise intrând în magazinul satului o tânără subţirică ca un fus şi strajnic de înaltă, ce-a de-a doua fiică a lui Guriţă, a doua dintre cei 10 copii pe a căror certificate de naştere Guriţă figura în dreptul tatălui. Emil o mai zărise pe aceasta la parastase şi pomeni, dar nu-i suscită interesul testosteronic. De astă dată însă, organul îşi cerea drepturile, iar lui Emil îi păru fata numai bună de cunoscut în boschetul uriaş din marginea satului. Noaptea aceea a fost lungă, luna închise ochii sfioasă de ruşinea nemeritată la care lua partea. Din marginea satului se răsfrângeau în silenţiosul beznei gemete de plăcere.

A doua zi, satul a putut să ia parte la o scenă cum numai în ani bisecţi poţi avea parte. “Lichea ordinară! te întinzi cu cine apuci…ei lasă că acu îmi şterg eu ruşinea cu tine. Emile, ieşi mă afară de-ţi ia putoarea!”. Buimac de ce se auzea venind din faţa porţii lui, Emil ieşi pe prispa casei. Era Guriţă care se lupta cu gravitaţia să ţină pe umăr un sac cârpit cu boarfe. Lângă el, sfioasă ca o fecioară, preocupată să-şi scoată glotul de sub unghii, Catrina, ce-a de-a doua fată din familia ţăranului, cea a cărei intimitate, deşi o zărise printre picăturile de lumină ale lunii, lui Emil nu îi era necunoscută. “Catrină, vino fă încoa!”, strigă el. Guriţă aruncă resemnat sacul pe pietrişul din faţa porţii bucuros de reuşită, şi-i articulă patern fetei un picior peste fund de adio. Bătrânele, presărate pe ici pe colo în grupuri de câte 3, maxim 4, analizau critic ori binevoitor evenimentul în funcţie de gradul de implicare pe care Emil îl avea în viaţa lor. Cele care deţineau vaci îi erau părtinitoare, pe când cele fără vaci îi dojeneau aspru implicarea în cele ce se petreceau. Şi a trecut ziua. Aşa se face că în fiecare zi Catrina năştea câte un copil şi a ţinut-o aşa până în a treia zi, când a făcut un băiat. În a patra zi, Catrina s-a emancipat, în a cincea zi a fost surprinsă în plin adulter, pentru ca a şasea zi Guriţă să primească la poartă de 4 ori mai mult decât dăduse: Catrina plus cei trei copii. A tăcut mâlc, s-a conformat pedepsei lui Dumnezeu, căci toate riglele peste palme de la El vin, şi a dat fuga în oraş să mai cumpere 3 rânduri de tacâmuri.

Printre spaţiile dintre tocul verde şi geam zvâcnea câte o undă difuză de casetofon din care răsuna cântecul “Hai Catrină şi ne-arată, cum jucai când erai fată…”. Tot satul contempla casa din care jeleau ritmuri de muzică populară şi intuiau tristeţea care mocnea între acei pereţii cu prispă. Emil fusese răstignit pe crucea compasiunii, şi-şi asuma greşeala: fusese prost de amor! Singura bucurie care-i punea în mişcare sentimentele era şi rămăseseră pasiunea lui pentru vaci.

Într-o zi, când soarele îşi despletea razele după o baie nocturnă de toamnă, Emil plecă într-un sat învecinat să facă negoţ. Simţea că îşi poate extinde cireada peste care patrona ca un Zeu luând în grijă şi vacile din alte sate. Iar mare târguială nu avea să fie, căci îndemânarea lui făcuse ocol pe toată întândirea câmpiei. Aşa se face că ajuns în Bordeasca Veche o cunoscu pe Maria. Femeia era o tânără văduvă, îmbătrânită de broboada strânsă în jurul capului care-i trăda hărnicia şi pioşenia. O femeie cu chip pe copil şi vorba rară, limitată în 30 de cuvinte pe care le combina şi repeta, de la caz la caz, după nevoi şi cerinţe. Pe lângă vase şi baticuri, Maria mai avea şi o fată de 11 ani din prima căsătorie, pe Săndiţa. Cum să se mai eschiveze biata femeie de la imperativul “Tu trebuie să vii cu mine!” pe care recunoscutul văcar i-l mărturisea cu vocea lui impozantă? Am uitat să menţionem că lui Emil îi cam plăcea băutura, şi conchidem că şi de această dată, băutura l-a împins să se îndrăgostească orbeşte, nebuneşte, tâmpeşte. Maria şi Săndiţa au luat drumul bărbatului care dorea să le fie soţ şi tată. Aşa se face că, întors în satul său, Emil prezentă o consoartă fără trecut, în jurul căreia lumea specula a fi femeie de bună credinţă ori “lichea ordinară”… cum mai avusese parte bietul Emil. Maria se dăduse după loc, iar Săndiţa după…(vom vedea mai târziu după ce). Tot satul a putut să vadă bucuria văcarului, căci odată cu noua venită sub acoperişul lui, vechile crengi pe post de poartă au dat loc unor pari serioşi în nuanţa tocurilor de la geamuri lăsând impresia de familie serioasă şi înstărită. Nu încăpea îndoială că la mijloc fusese mâna Mariei, iar toată lumea şuşotea laude la adresa proaspetei neveste care a izbutit să aducă miros de gogoşi în casa unui om singuratic care nu-şi găsea rostul în rândul lumii.

Într-o seară, când Emil se întoarse de la cireadă, la lăsatul serii, Maria îl rugă să dea o fugă până în grădina din spatele casei să scoată câteva cepe, până ce ea avea să prepare ospăţul cu care încheia o zi grea de muncă. Fără rost de nesupunere, Emil s-a dus. Şi s-a dus. Şi stă. Şi stă. Şi stă. Curioasă de întârzierea bărbatului şi mustrându-se pentru munca grea la care îl supuse, Maria se îndreaptă cu paşi mici şi repezi către grădină. Deschide poarta…se îndreaptă către lanul de porumb din care se auzeau frunze foşnind…dă primul ciocan de porumb la o parte…îl dă pe al doilea…şi încremeneşte. Două trupuri goale îşi dezmierdau pieile în sudoarea amorului. El strângea din dinţi şi ea gemea a dăruire. Emil şi Săndiţa! Maria moare!…la figurat. În faţă îi revin amintirile dulci când Emil o mângâia blând ca pe o vacă, când o tachina din dragoste smulgându-i broboada şi alergând cu ea prin curte alintând-o în joacă “Ce te faci proasto fără broboadă?!” …din spatele Mariei se ridică o scenă, pe scenă se aprind trei reflectoare, sub fiecare reflector se arată câte un tânăr îmbrăcat în costum alb, cei trei tineri încep să recite într-o voce “Amintirile mă chinuiesc, amintirile mă zăpăceeesc….nu mai reziiiist!”. “Ce rost!”…îşi spuse Maria în gând cu ochii învolburaţi de lacrimile trădării. Nici ea nu ştia care dintre trădări o spinteca mai puternic, cea a văcarului care îi dăruise toată dragostea pe care o femeie o poate primi, sau a fiicei, sânge din sângele ei, căreia îi dăduse viaţă şi a cărei somn îl veghease în toţi aceşti ani. Nu ştim mai departe cum a reacţionat Maria, cum a ţinut ea piept cu situaţia neobişnuită în care s-a trezit protagonistă, şi nici nu vrem să intuim căci am pierde realul poveştii…şi nu vrem asta. Cert este că două zile mai târziu tot satul a putut să afle că Emil este chemat la poliţie, acuzat fiind că a fost surprins de Maria în timpul unei partide furtunoase de amor cu fiica acesteia, căreia printre altele el îi era tată. La încă două zile justiţia română şi-a dat sentinţa: Săndiţa, o caricatură stricată de 11 ani iar Emil un tată iubitor care nu ştie cum să-i mai intre în voie fiicei. Sursele, de la gardul de vis-a-vis, ne divulgă că mare primire i-a făcut Maria bietului Emil la întoarcerea acasă…“Toate astea însă n-au nici un temei… că nu ştie nimeni ce-a fost între ei. Vineri toată lumea a putut să-i vadă, amândoi alături, braţ la braţ, pe stradă…”

Mulţumim doamnei Rodica pentru povestea trimisă la poşta redacţiei.

Surprize-Surprize!

Sorin T: Ştii de ce cred că tu eşti fiica mea?
Pandora: De ce?
Sorin T: Pentru că eşti mică, grasă şi cu păr pe burtă!
Pandora: Tată...
Sorin T: Fiica mea...

5 ani cu tine...

Scria ieri Băsescu (unul dintre puţinii mei adevăraţi prieteni de pe twitter) : "Greva de la metrou, un gest iresponsabil al PSD-ului, care controleaza lideri ai sindicatului Metrorex." Am dat din cap aprobator. Îmi place când gândim concomitent aceleaşi lucruri ca două suflete pereche. M-am aruncat în oceanul urban, absolut terestru, cu ştiinţă de responsabilii care m-au supus zilele astea la calcule aproximative ale rutelor ce urma să le parcurg… la care anexam împăcată şi un plus de încredere credinţelor mele după confirmarea bunului prieten de pe twitter.com. Deşi a răsturnat tot ligheanul de şicane în poalele PSD-ului, amicul nu cred că realizează cam cât îi este de benefică greva şi condiţionarea poporului să circule cu mijloacele de transport în comun, la suprafaţă. Toată drumeţia mea cu tramvaiul 34, urnit din loc de la Piaţa Muncii şi cu deznodământ într-un "drum în lucru" am avut parte de expoziţia secolului: bannere de felurite culori şi dimensiuni, amplasate agresiv şi abundent cât să-ţi distragă atenţia de la plăcerile lumeşti şi să-ţi acapareze privirea. Un Quasimodo privind blajin cu un ochi şi jumătate către frumoasa Esmeralda, tânăra din neam de ţigan care nu îl mai doreşte…eu, tu, noi. Pe ici pe colo, un amic al personajului îl recomanda ca pe o partidă bună: Eu Onţanu, îl susţin pe Băsescu! Acum, fie vorba între noi, amicul ar trebui să aprecieze şi să mulţumeasca greviştilor pentru efortul şi mobilizarea neaşteptată. Chiar dacă feed-back-ul pozitiv este incert ca o săritură de parkour, poate fi măcar împăcat căci campania outdoor i-a fost văzută, admirată, denigrată. Chiar dacă mi-e amic pe twitter, chiar dacă simt că îl cunosc ca pe vecinul de la etajul doi, cu nevastă, copii, scandaluri pe scara blocului şi sindrofii în miezul nopţii…nu ştiu dacă aş putea să clădesc cu el o relaţie care să dureze încă 5 ani… Să facem o încercare…

Tocmai ce îmi analizasem preferinţele şi avusesem revelaţia politicului merituos de încrederea mea: Vadim. Având în vedere testul de mai sus, înlocuind personajul care apare subit de sub cearceaf cu Vadim…cred că mă mai gândesc.

Dar de încercarea asta ştiai? Vezi doamne MARKETING, mesaj subliminal, muzică care să-ţi inducă pasivitatea de care au ei nevoie ca să reţii tu mesajele, propoziţii concise şi "de efect"...uuu simt că mă înspăimânt!

Nuntă fără scandal şi moarte fără bănuială - Part 3

Deja povestea s-a consumat pe drum, fluiditatea şi-a dat drumul în cap de pe stânca Consecvenţei…cel mai probabil episodul ăsta nu îşi mai are rostul şi nici perspectivele cu care pornisem la drum să-l fac lung cât Dallas-ul. Orişicum, Romeo Bunescu, căruia nu îi vom divulga numele căci nu e prudent să o facem aici, mi-a tăiat elanul săptămâna trecută: “o să bagi dalea: m-am îndrăgstit de marketing, inimioare inimioare… ce frumos e să faci spoturi, printuri, să calculezi preţuri, parteneriate …inimioare inimioare.” Adămuţ-geniu-dubios pe de altă parte se fofila şi fâstâcea ca o puicuţă şi îmi aruncă peste umăr: “zi că te-ai îndrăgostit de Adămuţ”… doar-doar i-oi mângâia orgoliul înbibat în parfum de taurină aici şi i-oi promova sex-appel-ul imaginar către damele predipuse la iubit bărbaţii altora. Nici vorbă…



În nici un caz povestea nu avea să-şi găsească continuarea aşa. Deci… m-am îndrăgostit. Şi oricât mi-ar plăcea să jonglez cu conotativul termenilor, îndrăgosteala asta ţine de emoţional, de uman şi nu de raţionalul profesional. În primul rând am fost sedusă de gentileţele măgulitoare cu care fiecare actor participant activ sau pasiv la povestea asta mă saluta cordial. De gingăşia ruptă din Vogue cu care Rux ne lăsa să ne clătim ochii la balerinii ei Marc Jacobs… păşea pe vârfuri, cu atenţia şi migala unui artizan; de zilele când împărţeam cu Cris mâncarea trimisă de mama lui Arhi (oare Arhi ştie de ce frigiderul lui şuiera a gol? oare mama lui ştie ce oameni hrănea cu mâncarea pentru fiul ei?); de Michelle pe care nu am cunoscut-o nicioadată; de planta noastră Olguţa pe care o logodisem de mică cu bonsaiul Jimmy …asta până ce Olguţa să facă cancer şi să-şi dea duhul sacadat, cu fiecare zi, lăsându-l văduv pe bietul Jimmy; de obsesia Roxanei pentru broaşte şi a broaştelor pentru Roxana; de mersul înfipt, de podium, cu spatele drept şi sânii în faţă a Oanei; de năroada Emilia şi permanentele ei curiozităţi: “Ce mi-ai adus? Pe asta de unde o ai?”; de Any, ce mai caldă persoană pe care am cunoscut-o, ambalată într-un strat de agitaţie, nervi şi vervă care mereu îţi lăsa impresia că era în predare iar tu codaşul cu predarea machetelor; de doamna Maria, câştigătoarea FDA care după suma seminificativă câştigată la concursul cu pricina s-a apucat să-şi renoveze apartamentul, i-a dat un avans meşterului…pentru ca a doua zi acesta din urmă să dea bir cu fugiţi în ţări exotice bând limonadă hawaiană pe banii şi bucuria bietei femei (îmi pare rău doamna Maria că nu am scris nici astăzi în revistă un articol prin care să avertizez oamenii de bună credinţă să îl evite pe vecinul dumneavoastră meşter-infractor); de Isabela care mereu stând cu camera video în mână şi imortalizând tacticos cadre de neuitat era previzibil să-şi găsească desăvârşirea la Antena 1; de Irena care în fiecare dimineaţă se îmbrăca cochet, cu gust dar nu lipsit de sexyness “pentru prietenul ei”…restul ce mai contau…; de Vio care se uita mereu într-un fel anume la gogomaniile pe care le mai făceam şi ziceam, cumva candid, cu un început de zâmbet neterminat din care nu îţi puteai da seama dacă-i simpatie ori ironie neexprimată; de Tudorel cel mai diplomat golan şi de “munca lui sisifică” pe care o deplăngea de fiecare dată când avea ocazia; de Laura cea deşteaptă şi de tot ce contribuia la compoziţia atmosferei de care acum realizez cât de dependentă am ajuns. Aş putea să continui cu dimensiunea asta umană în alte multe episoade, să fac un film şi să câştig un premiu la Cannes cu el, iar cu banii câştigaţi să-i redecorez casa doamnei Maria. Împreună am băut până ne-am distrus ficaţii şi am dansat până ni s-au uscat de puteri picioarele. Împreună am făcut rapel în Parâng, am concurat la drezină în Arsenal Park şi ne-am alergat şi împuşcat la Airsoft pe un teren dezafectat din jurul Bucureştiului, după program.



Iar cel mai important lucru cu care am plecat şi pe care îl păstrez cu sfinţenie ca principiu de funcţionare (nu neapărat reuşită): nu există "nu se poate”!. De unde tragem concluzia că am plecat… pentru că toate se fac la timpul lor…

Nuntă fără scandal şi moarte fără bănuială - Part 2

A urmat deruta veneticului căruia şi traseul ascensorului îi este o călătorie iniţiatică. Cu sau fără card, am avut parte de atletism între etaje, ba mai mult, între departamente.  Adămuţ, custode al marketingului absolut, ezita pentru început să-l folosească pe “flat plan” şi îmi tot insinua în discuţie “oglinda revistei”, Any mi-a vorbit în 30 de secunde despre media plan, iar domnul Matache mă iniţia în tainele rate card-urilor. La celălalt etaj,  Flavia mă educa cum să sondez piaţa online prin cifre şi îmi punea la încercare talentele de editor serios şi minimalist (fără întortocheli pandoristice) de care nici eu nu aveam habar. Defazajul s-a produs cu memorabilul proiect Orange Young Club, când marketingul a devenit un bâlci ospitalier care nu te lăsa să stai locului şi te îmbia să-i iei toate tiribombele la rând, cu sete. Simulări de machete, contacte, articolaşe…şi toată utopia a căpătat proporţii în real. New Media, cu condeiul ei, discret, o melodie chill out în spatele monitoarelor LCD, s-a retras timid din faţa poftei de hard rock cu care m-a sedus  woodstock-ul din celălalt departament, amplasat trei etaje mai sus.  Plec şi acum capul în faţa surorii Flavia Cozma, mama lor, făuritoarea celebrităţii FHM-istice a Gogu-Kaizerului (primul personaj pe care îl aveam în comun la momentul prima-doua zi). O rog şi acum să îmi ierte cheful de pogo şi dat din plete, şi am certitudinea că mă pricepe căci nici pentru ea perioada pokemon nu e în mezozoic.

Cu top managementul am pornit o interacţiune cum nu se poate mai bizară şi stângace. Dacă pe Theo l-am confundat cu un potenţial amic care să îmi destăinuie şiretlicurile companiei…şi tare jenă mi-a fost să aflu că nu asta îi era menirea, pe Lucian l-am luat la cunoştinţă când mi-a atras atenţia profetic înt-o discuţie liberă cu angajaţii despre team-building  “Carmen, atenţie! Poate fi valabil şi pentru tine!”…şi aşa era.

Am lăsat de o parte discuţiile despre Weber, Marx şi Durkheim, mi-am refulat ruşinea de a fuma în faţa “şefului” şi l-am şifonat cu întrebări şi curiozităţi pe “Adămuţ-geniu-dubios”… l-am secat, l-am făcut să aibă coşmaruri cu mine întrebându-l cum se calculează GRP-ul şi CPP-ul.

După care, m-am îndrăgostit. TO BE CONTINUED…

Nuntă fără scandal şi moarte fără bănuială - Part 1

Nu ştiu ce planetă tranzitează planeta sub care a luat naştere acest blog acum puţintei ani, dar Pandora simte nevoia să-l îmbrâncească spre câteva confesiuni nemărturisite până acum.

Pandora prestează de un an şi jumătate într-un domeniu măgulitor pentru condiţia ei de student – junior marketing manager pe publishing – două reviste glossy. Povestea a fost cultivată în vara anului trecut când ogoarele nu se doreau arate, dar cultivatorul se vroia util. Şi-a luat agresiv în serios dorinţa de nou şi a început să caute un teren fertil, dispus să se preteze potenţialului ei. A intrat pe forumul facultăţii de meşteri şi meştere la care este membră şi a găsit pe o bucată de lemn uscat de atâta soare şi indiferenţă un anunţ care suna cam aşa:

Sanoma Hearst Romania  iti ofera, in premiera
PRACTICA PENTRU VARA 2008:
Redactia Casa si Gradina vrea entuziasm si idei de articole.

Departamentul de Marketing si Research cauta entuziasm si disponibilitate de colaborare pe proiecte; utila ar fi si cunoasterea softului SPSS.

Departamentul New Media (online) – asteapta studenti la jurnalism si arhitectura/design.
INSCRIEREA: trimite o scrisoare de intentie pe adresa: ezsido@sanomahearst.ro ( nu avem termen limita) – Până acum nu am ştiut că Elise a fost capul răutăţilor.

SELECTIA: ultima proba e interviul pentru care te vom contacta noi.
Un criteriu important in selectarea studentilor e ENTUZIASMUL.
Si, in caz ca nu stii,
Sanoma Hearst Romania este lider pe  piata editorilor de reviste din Romania.

Publica 15 dintre cele mai mari titluri de revista: Cosmopolitan,  Marie Claire, Beau Monde,  Harper's BAZAAR,  Story, FEMEIA., Femeia de azi,  mami,  mamica de azi, bucataria de azi,  sanatatea de azi,  FHM,  Esquire, National Geographic,  Casa si Gradina.

Opereaza 9 pagini de web: cosmopolitan.ro, femeia.ro,  miresici.ro,  mami.ro,  parinti.com,  fhm.ro,  natgeo.ro, newsreport.ro,  Startpage.ro

Iar eu am răspuns: “până când trebuie trimisă scrisoarea de intenţie?”…şi mă scuzam că am făcut o scrisoare “cam atipică”. Atât mi-a trebuit…oamenii căutau ciudaţi dispuşi să-şi materializeze bezmeticeala, iar eu tocmai ce le demonstrasem printr-o scrisoare de intenţie cam câte năzbâtii pot. Am dat send cu menţiunea Vreau New Media şi Marketing…şi am plecat în vacanţă. Exact la ieşirea din Bucureşti sunt contactată de domnişoara Oana Donca, acum Onuţa, care mă informează că am fost selectată. La intrarea în Buşteni sunt contactată de Flavia care mă întreabă ce relaţii întreprind cu online-ul, îi povestesc de Pandora, o cunoaşte pe Pandora, nu-i displace. După două zile de Cheile Bicazului am dezertat, m-am urcat în primul microbuz, mi-am părăsit însoţitorii la drumeţie şi am făcut cale întoarsă către strada Buzeşti, nr. 85. Nerăbdarea era prea mare. În biroul lui Elis s-a înfăptuit totul. Stăteam timorată pe scaun ca la muzeu, oamenii intrau, mă priveau, mă întrebau …nu mai reţin ce…şi ieşeau. Flavia mă ochise: copil urban, interesată de online şi new media… e de-a mea. Any i-a trimis sms “domnului” Adămuţ: “ţi-a găsit o gagicuţă blondă cu ochii albaştri pentru practică”. Iar a doua zi a început balul. TO BE CONTINUED…

e super când totul e super!

Mi-a fost greu să închin câteva greţuri scrise acestei pagini, din lipsă de timp. Timp pe care când îl aveam, îl încărcam în fel şi chip, pentru că nu aveam chef.

În primul rând, Pandora după o lungă perioadă de stres universitar intensiv resimţită în concubinaj cu muncă de presă, crezând că în scurt timp îi va fi dedicată piesa "Veşnica pomenire" a revenit la o stare feng-shui, unde chi-ul pozitiv face regulile. E bolnavă de o fericire malignă, e condamnată să râdă, să se bucure de tot haosul şi toată agitaţia, să iubească şi să fie iubită, să se simtă straniu de confortabil în propria piele. A primit de ziua dânsei cadouri uluitoare şi vorbe scumpe de i se bâlbâie toate gândurile de a relata en detail.

În al doilea rând, vine teambuildingul, miercuri. Mai degrabă mergem noi la el. Până una alta, pregătiri de petrecăraie cu scoancse care miros a fiuguraţie de cale Victoriei, spider-bannere, invitaţii, goodie bags şi tot tacâmul de făcut invitaţii să se simtă merituoşi de atenţie. Pe lângă asta, trebuie să evit să mă calce roţile de tractor, asta-i pedeapsa maximă!

Totul e fantastic, cu sau fără plastic!

Aşa-mi vine uneori...

Trebuie să fiu eficientă! Mă satur din oră în oră, îmi interzic să mai fiu responsabilă şi să mă joc de-a treburile serioase, cum se obişnuieşte, dar revin la conştiinţa cu care m-am consacrat ca fiind cea mai stresată existenţă de pe Terra. Mi-e atât de uşor să scriu bullshituri, observ. E ok să te dai de gol din când în când şi să te prefaci că ţi-a scăpat.  Deci...să îmi fie cu iertare...dar mi-a scăpat. 

Maniheism. Confucianism. Daoism. Gramsci. Frigioiu. Fitzec şi alţi termeni pompoşi m-au determinat să-mi pun capăt existenţei. Ne-am revedea într-o altă viaţă când proabil o să locuiesc în Barbados şi o să am un sistem politic majoritarist. Pa-pa!

'cause i'm missing him already

Bicycle-o-phobie

De parcă nu îmi era suficientă ziua de-a-ndoaselea pe care am consumat-o, de parcă femeile cu burtă care molfăie gumă cu ecou şi ascultă hit-uri radiofonice în căştile înodate de timpan nu mă îngreţoşase destul, mai să surclasez Cea mai penibilă moarte a anului 2009 cu Atât-pe-ce moartea mea de pe bulevardul Decebal. Să vă povestesc:

Fusesem surprinsă matinal cu un telefon care în două ore urma să treacă graniţa, primisem de la draga de EA cel mai frumos cadou pe care îl poate primi o fată care râde ca toanta la umorul negru (un Paraschivescu full-package, book şi audiobook în lectura autorului....dacă vă vine să credeţi...o cheamă Roxana, are vise ezoterice, vorbeşte cu luminile de pe perdea, e fană broaşte, şi nu e prietenă cu orişicine) , întreprinsem toată ziua calcule şi simulări de profit, mă înroşisem de două ori jenată şi mă dispreţuisem timp de câteva trepte, pentru ca mai apoi să mă întorc acasă umăr-la-umăr cu un esquire cu care am vorbit despre femei, valută, maşini şi tot aşa. Pa-Pa! şi mi-am continuat călătoria iniţiatică. Primul semn a pagubă şi-a venit în fire încă de la chioşcul din staţia de metrou, unde găseşti de la ojă şi brânză de ţară până la Decameronul lui Boccacio. "Două nessuri aşa şi două nessuri pe dincolo...că le combin", m-a luat gura pe dinainte. "Ei na...şi-s bune?", îmi răspunde curioasă responsabila cu negoţul ..."Cum să nu..."...după care, viitura! O logoree nestăvilită (cât pleonasm!!!) s-a revărsat şi m-a măzgălit cu începuturi de poveşţi din cap până la picioare. Mi-a servit pentru început o introducere despre munca grea şi capitalism, despre drama de a fi vânzător, schimbările de paradigmă, despre cât de uman te simţi ca vânzător în weekenduri... şi mi-a urat în deznodământ un "weekend minunat"! Am urat asta pe e-mail de atâtea ori azi, încât curtoazia reciprocă mi-a venit din inerţie. Mi-am continuat drumul spre casă. Nu ştiu dacă cunoaşteţi bd. Decebal - toate lepădăturile mondene îşi fac veacul la mine în cartier - cu localuri fistichii şi bancomate suprasaturate. Ca să ducă civilizarea până în detaliu, Trăiască tovarăşul Negoiţă!, au tratat europeneşte până şi asfaltul, dacă-i Champs-Élysées, Champs-Élysées să fie! Şi aşa au trasat două benzi pentru biciclişti, eco-logism(?)  îndârjit de ţară-cu-papion-şi-butoni-la-cămeşă.  Degeaba găteala pretenţioasă când nu ştii să duci manierele elegante măcar la un nivel elementar. Cum mergeam, îngândurată la ceea ce avea să vie...POC! a trecut firesc Biciclistul peste cadavru, neclintit post-eveniment din traiectoria de deplasare. Mi-am revenit în fire după ce faptul era consumat. Aş fi ripostat trivial, dar ce rost. Până ce m-am readus pe linia de plutire aud un bring-bring tot mai ascuţit, m-am aruncat pe banda draptă, pe burtă...Walker, Texas Ranger... iar fără să realizez...oastea de biciclişti furioşi ...POC! POC! POC!...şi mi-au împrăştiat toţi nervii pe trotuar. 

Acum, să îmi fie cu iertare hermeneutica cariată, dar ce-i cu atitudinea asta democraţie-pedalistică prost interpretată? Le înţeleg frustrarea de a nu se manifesta bicicletoriceşte unde le vor ghidoanele, dar asta nu îi îndreptăţeşte să aibă prioritate de ambulanţă sau pompieri pe trotuar. Dacă tot vor "drepturi depline" în trafic, măcar să le fie condiţionate în prealabil de un extemporal prin care să dovedească că sunt în deplinătatea facultăţilor mintale cât să nu omoare un copil, un om, un urs, o găină, un babuin, un gibon, un emo, un rapper, un Andrei Pleşu, un neamţ, un leader coleric, sangvin ori melancolic... care se întâmplă să fie prin împrejurimi.

Cerşesc liberté, égalité, fraternité!

De nu, voi apela la 

If you want to be loved, be Daniel!

Don't Forget to Tweet!

Şi negresele ştiu să cânte.

Pardon. Negresele chiar ştiu să cânte. Nu se asortează ele chiar cu tot, dar ma-me-mi-mo-mu-urile le scâncesc din faşă pe post de "mama" ori "papa".

...iar The Count Of Monte Christo, îţi taie sacadat răsuflarea:

AZI FAC CE VREaU!

O ULTIMĂ GĂSELNIŢĂ ÎN IZOLAREA DE ASFALTUL ŞI ZIDURILE ZUMZĂITOARE. Geamul termopan. AICI E VORBA DE GUST. Dacă îmi fredonau ritmuri îmbietoare, poate le-aş fi fost complice. ÎN CONTEXTUL ĂSTA, LĂUTARUL ÎŞI PREZINTĂ ZESTREA DIN REPERTORIU, IARĂ DOMNIŞOARELE-ŞI ADMIRĂ GAROAFELE DIN PIEPT. Cucernicia-i o teahnă când vine vorba de scandal! Aşa am o poftă să-i văd cum şi-ar admira mireasa atârnată de lustră.  

cÂND se mărită vreuna cu vreunul care se-nsoară, se lasă cu Necuratul ca MC. Când acesta din urmă dă undă verde la desfrâu, toţi nuntaşii sar pe mese şi dau pe gât cu jale bidoanele cu etil. Mireasa începe să chiuie ca nebuna, toţi demonii ies din ea, iară bietul ginerică debea acum vede cu ce dihanie s-a oropsit. Se duc pe apa Sâmbetei erudiţia şi pioşenia. Iară vecinii mai puţin petrecăreţi... noroc cu termopanul!

...mi-am propus să fiu neserioasă. doar este duminică...

De ar fi toate ca azi (part 2)

Ora 9. Am coborât şobolăneşte, mi-am umplut timpul livreşte. În metrou, cerc de lectură. Patru scaune susţineau patru funduri de cititori. În faţa lor, patru picioare susţineau doi saci de organe cititoare. Cum să mă teleportez ca să nu mă fac de ruşine cu jena mea de carte despre adulter?Am băgat un sprint până la a doua uşă, după un joc teatral în prealabil: "Ah, nu-i ok uşa asta!". La a treia uşă, mentenanţa sistemului de cititori m-a costat 5 staţii de uimire. Asta să fie ora la care se declanşlează poftele culturale? Să fie metroul noul BCU? Cu aceeaşi uluire am întâmpinat primul contact cu cei 15 chinezi (nici vorbă de Jackie Chan) care au urcat odată de la staţia Bucur Obor. Măi să fie. Excese!

Ora 9:30. "Aaaa, ce creaţă eşti!"..."Copii râdeau de mine când eram mică şi îmi spuneau că sunt cel mai drăguţ caniş pe care l-au văzut". Găgă Filip, fiica subsemnaţilor doamna Miţa şi a domnului Guru, va avea resentimente citind asta. Cuţu-cuţu-cuţu!

Ora 14. Intrăm în casa respondentei. Andreea, fata de la Gfk, este uber-priti. Ne prezentăm: eu "Carmen", ea "Andreea". Dau în râs. Ce nume frumos trebuie să fie Carmen-Andreea. Respondenta are 27 de ani, o fetiţă, multe complexe şi un nume atât de urât încât preferi să îl uiţi. 

Ora 19. "Andreea, să nu te mai recunosc!"...tresar din frământări, zâmbesc complice "Aşa-i că am crescut?". Revin la constanţa frământărilor: ce naiba fac? cum o scot la capăt? am semnat ...dacă o să revin peste 3 ani şi nu am respectat clauzele contractuale? imposibil! totuşi, ce naiba fac...nu sunt supraom.  "Eu am numai trei picioare...şi debea mă mişc...ţop-ţop...râd când mă-ntâlnesc copii, şi mă strigă Cuţu-Şchiop!". Shit...nu ştiu cum am făcut, dar tot la câini am ajuns. 

Ora 20. Ideologiile...

De ar fi toate ca azi

Ora 8. Sony Ericson cântă timid şi pe înfundate "over and over and over and over and over like a monkey with a miniature cymbal"...îi este ruşine de ce urmează să facă, ori poate milă. Aprind televizorul, Urania şi astrele fac un sincron pe Womanizer...reuşită coregrafie, dragelor! Se anunţă a fi cea mai cea zi dintre zile,  fără acceidente vascular cerebrale şi furtuni emoţionale. Azi poţi ucide cu dezinvoltură, poţi rupe capete pe KT Tunstall - Suddenly I See. Arareori aşa zi de 20.

___________
TO BE CONTINUED...

Mă găseşti în viaţă după 18:00

Dimineţile, nimeni nu se preocupă de ele cum o fac cu serile. Matinalul e rutina spălatului, îmbrăcatului şi plecatului. Nu vezi, nu auzi, prelungeşti reveriile în subteran...poate câte o tresărire instinctivă când treci pe lângă chioşcul de ziare. Serile în schimb...sunt precedate de tocmiri convenabile: învăţat politologic? citit drăgălăşenii? iubit iubit? cafea? dans tonifiant? dezmăţ? 

Cei doi piloni de referinţă mi-au ajuns cam aşa: "Cred că te-am văzut vineri la Victoriei...nu ştiu dacă tu erai" "Păi...până în 10 sau după 18, eram eu" "Era amiază"...şi totuşi, eu eram. 

Oglindă, oglinjoară...

Nălucă, Bătrânul Urs, Mormont, Mustăţi de Peşte, Cap Bubos, Chip de Cal, Sansa sunt doar personaje fantasy.  Ei pot să aibă Debarcader, să ofere atingeri şi să nu le pese. Să fie regi, să îşi alunge în necunoscut supuşii sau să îi omoare pe cei care nu se culcă la ora stingerii. Ei le pot avea pe toate. Dacă aş fi personaj fantasy aş avea cont pe flickr.com şi breton, şi m-aş simţi confortabil cu ele. Aş coase guri şi mi-aş lua concedii. Aş merge la concerte peste graniţele ţării, aş citi o carte pe zi, aş concepe vestimentaţii avangardiste. Aş fi un copywriter boem în pantaloni verzi şi tricou junkie. Aş fi feng shui şi aş reuşi să iubesc impecabil, cum ştiu să o fac dar cum stresul îmi impută şansa. Aş face zilnic yogapilates şi m-aş linişti shamanic.      

Cocoană,

Poate că nu aş scrie acum nimic dacă ai fi super ok şi nu ţi-ai pune în gând să îmi fredonezi zilnic refernul unei melodii proaste. Mă faci să mă simt ca un ciorap sexy pe o pulpă durdulie. Strâmt şi inadcvat. Bănuiesc că nu ai copii....eşti prea uscată înăuntru şi pe dinafară. Apropo de asta, renunţă te rog la rochia neagră de Morticia, nu mi te complimentează...pentru numele lui Michael Kors şi a Ninei Garcia, ar fi trebuit să ştii asta! Băiatul ăla este prietenul tău? Pare de treabă...cum se poate una ca asta? Nu mai vorbi aşa tare, te aud. De ce toţi cărora le zâmbeşti reverenţios sunt "imbecili"? Mi-ai încununat fiecare zi de concediu cu telefoanele tale... ia aminte că unii au o viaţă care începe după cele două uşi din sticlă... sau măcar se străduiesc. Şi spui că bla-bla-Diana-bla-bla? Câţi ani are Diana? Ah, treizecişiceva, zeceşiceva experienţă şi un copil? Credeam că-i studentă la zi în anul 3 şi are doojdeani. Unde mi-a fost capul?

M-ai sunat să îmi spui că NU? Credeam că mă suni să îi urezi la mulţi ani lu maică-mea...sunteţi aproape de o vârstă...ah am uitat, nu ai cum să ştii asta, noi nu am dus niciodată discuţiile mai departe de NU. Chiar, tu ai fraţi?     

Bizarerii emoţionale

Nu ştiu exact ce se întâmplă, dar îngheţata nu mă mai face fericită. Poate sandalele alea gri pe care le-am văzut într-un magazin din Braşov mi-ar alimenta mulţumirea pentru următoarea săptămână, dar nu a fost să fie. Poate puţintel mai multă atenţie mi-ar mai îmbujora sentimental zilele, dar nici pe astea nu pot să le ...handle...mânuiesc cum mi-ar fi mie mai prielnic, să zicem? Faptul că într-un final am revenit la podoaba capilară dorită atât ca şi colorit cât şi ca lungime...să spunem că îmi mai răpeşte un zâmbet de câteva secunde...doar atât. Că fumez coco-chanel-istic nu îmi inspiră mai multă încredere ci mai multă sinucidere. Ceva nu este în ordine undeva, şi mi-e greu să pun diagnosticul pe care să îl supun tratamentului. Fata de la horoscop îmi spune ca de obicei numai de bine, dar deja încep să îi văd nasul prelungindu-se spre infinit precum a personajului lui Carlo Collodi. Îmi mai unduiesc şoldurile pe ritmurile lui Hot Chip, dar nu ţine mai mult de 3 minute. Mă gândesc serios că toate nenorocirile astea mi-au intrat în casă odată cu cartea Madonna...sau poate cu temperamentul despotic al unor redactori de fashion? 

Vreau să revin la starea Feng Shui...sugestii? 

Concediu

Aici, în vacanţă, e numai bine. Nu mai calculezi fiecare pas, ci funcţionezi inerţial. Ţi se pune un cârcel la pleoapa stângă? Zaci pe saltea până în amiaza mare, şi spui "bună dimineaţa" când ţi se face poftă să te simţi matinal. Îţi compui vocabular după confortul maxilarului: osuri, asari...îţi frângi fizicul pe ce apuci, alergi printre rânduri livreşti cu colorit ba de 1800, ba de 1996, nu mai ştii ce zi este...tresari din lene ca un turist conştiincios.

Îţi ia aproape o săptămână de pregătiri până ce poţi să ridici ancora: leave request către publisher precedat de târguieli verbale, e-mailuri, liste, contracte nerăbdătoare să intre sub atenţia mai-marilor...şi tot aşa. După ce ai strâns într-un nod pescăresc sacul cu vacarm, te poţi îmbarca fără resentimente pentru "croaziera secolului către minunăţiile naturii" (Trecând peste ce tocmai îmi spunea cineva că omul trăieşte din presentimente şi resentimente). Crezi că te-ai debarasat definitiv de limbajul protocolar? Stai fără grijă...telefonia mobilă şi-a pus în cap să nu îţi lase răgaz de tihnă nicicând...ba mai mult, tu îi plăteşti lunar să îţi facă asta. Orişicum, odată plecat, nu-i cale de întoarcere, iar zilele de dezmăţ ţi se alintă în faţă şi te îmbie să le deguşti.

Ai spune că în gaşcă stă treaba cu distracţia, în gaşcă îşi face loc băuta şi bairamurile ...efectul de turmă stimulează rebeliunea. Ba, permite-mi să te contrazic. Chiar dacă e mai greu cu adjudecatul, în doi ruşinea-i la vine, mai ales dacă conjunctura impune asta ca element decisiv de staţionare "ori îţi laşi inhibiţiile la barieră, ori îţi iei gagica şi plecaţi să vă plimbaţi pe faleză şi vă încheiaţi seara cu un tratament pentru reumatism în doi". La munte a fost idilic, iar la mare expansiv. Mi-a fost panaceu, şi-şi. Iar de s-ar putea, aş relua experienţa şi mi-aş tatua-o în agendă pe fiecare pagină.    

"Toată viaţa mea, să o iubesc pentru cât de imperfectă e ea"

Nu-i greu să te poticneşti în "totul e perfectibil". Iar când vine de la tine, să spunem că-i constructiv şi tinde să ridice ştacheta pe culmile desăvârşirii. Dar când provine din conştiinţe proxime...parcă te frământă ca pe aluat. Nu pricep exact de ce, dintr-un moment, începi să zăreşti în ochii celuilalt vene prea proeminente şi fire de păr inegale, care compun statuia pe care ghidul le-o aduce la cunoştinţă turiştilor "Priviţi, pe dreapta se află întruchipat în piatră cel mai Imperfect om al tututor timpurilor". Turiştii o contemplă uluiţi din toate părţile: glezne groase, uşoare tendinţe de îndolofănire, o coloană arcuită... Să ne fereacă Sfântul de aşa revoltă estetică! Noroc că noi am progresat şi nu ne-am dat după conformismul bătrânilor...chiar dacă şi ăştia li se închinau cu dreapta imprefectelor iar cu stânga investigau decolteele celor din tabăra adversă. 

 

Croissantul cu ciocolată

În fiecare vară mergeam la bunci. Vorba vine “bunici”, defapt la bunica, căci bunicul a murit când taică-meu avea un an. Îl ştiam doar din fotografiile sepia şi din carneţelul galben în care scrisese versuri sub inspiraţia tânărului buimăcit de glorie în amor. Lumea spune că era poet, uns cu toate alifiile, iscusit în vorbe, frumos şi râvnit de toate mândrele satului…mie nu îmi părea la fel, nu l-aş fi luat de partener…dar despre morţi, ştiţi cum e, numai de bine. Aveam o poză cu el agăţată în perete, dar asta nu era suficient ca să-mi câştig dreptul de a spune „la bunici”. La bunica, mai exact sub vatra satului, se retrăgeau în fiecare vară nepoţi strânşi din toate colţurile patriei: Galaţi, Brăila, Timişoara, Braşov, Râmnic şi tot aşa. Doar eu eram venită din capitală, oraşul acela care mă îmbrăca drept una de prin alte locuri. Unii îmi savurau accentul bucureştean, alţii dimpotrivă îl detestau ca pe o figuraţie. Era vorbă cursivă în care cuvintele aveau pronunţie ad litteram, fără influenţe şi colorit regional, neutru. Deci, era altfel. A urmat o discuţie contondentă sub ochii mei, pe când Brăila mă acuza de aroganţă, Galaţi-ul ducea o apologetică binevoitoare. Atunci, a fost prima dată când am realizat că Bucureştiul îmi prieşte şi mă înstăreşte în faţa celorlalţi. Atunci m-am simţit dichisită şi sofisticată, „fată de la capitală”. Atunci m-am mândrit cu oraşul ăsta.

Există două moduri prin care poţi deconspira Bucureştiul. Cum l-au cunoscut unii trezindu-se în inima haosului căruia au fost nevoiţi să-i facă faţă cavalereşte, înghiţindu-l nemestecat, sau cum l-am cunoscut eu, etapizat.

 

În fiecare dimineaţă mergeam la grădiniţă. Era un singur drum drept cu destinaţie sigură şi câteva străduţe de traversat, ca să dea aventură. Mai apoi l-am cunoscut pe „drumul spre şcoală”, în sensul opus drumului spre grădiniţă. Ăsta era mai lipsit de aventură decât primul, cu o singură stradă ca obstacol. Dar primul contact propriu-zis cu Bucureştiul l-am avut în momentul iniţierii, când ai mei m-au lăsat să plec în lume să-mi caut croissantul cu ciocolată. Am mers ce am mers pe o potecă luată deja la cunoştinţă, m-am confruntat vizual cu întinderea stradală, am prins curaj şi am traversat. Nu mai reţin dacă m-am asigurat, cu toate că ăsta fusese semnul exclamării ataşat prudent de maică-mea lui „Pa!”. Am traversat prima bandă, iar când să trec şi de ce-a de-a doua... Dacia roşie a frânat cu scârţâit, a oprit la câţiva metri după mine iar din ea a coborât un drac. Dracul era chel şi roşu la faţă de mânie. Ducea cu el în maşina iadului o nevastă care se uita pe geamul din spate cu ochii bulbucaţi şi scoşi din orbite ţinând la pipt un sugar priceput în scâncete. După cum spuneam, Dracul a venit la mine. M-a luat agresiv de mână şi m-a scuturat zdravăn în amintirea cutremurului din 77... rămăsesem pe loc, încremenită, fără să realizez ce se petrece. Ţipa la mine, dar nu îl auzeam, eram preocupată să mă panichez...era pentru prima oară când mă panicam , şi vroiam să îmi iasă impecabil ... apoi, probabil deranjat de lipsa de reacţie, m-a împins cu forţă spre trotuar, încercând să mă lovească cu piciorul. Bine că nu a mai apucat...”că altfel îi arătam eu lui” (am completat eu brav mai apoi în timp ce le povesteam cu sughiţuri alor mei evenimentul). A urcat în maşină iadului şi şi-a dus furios familia de draci pe Calea Călăraşilor. Atunci mi s-a spus pentru prima dată „Bine ai venit în Bucureşti”. 

Game de corazon

Nu ştiu unde să-mi opresc răsuflul: la felul în care oamenii ăia îşi compun gamele sau la gingăşia grădinărească cu care ea îşi spune of-ul.

Paranghelii şi Parastase

Unde se organizau bâlciurile încă din cele mai îndepărtate vremuri...cu şarlatani oacheşi şi femei gumilastice, cu fanfară, vată pe băţ şi guri căscate de uimire? La periferie. Unde se organizează paradele pestriţe azi cu Sistem la butoaie şi fetişcane cu crăcanele desfăcute pe sub minijup, pendulându-şi fundul pe ritm de lambada? În piaţa Constituţiei, la umbra Casei Poporului, adică în centrul capitalei. Da, de ce? Ca să se răsfrângă în tot oraşul chemarea la beţiile publice...ca să ştie tot românul că e chiolfan mare-n piaţa neamului românesc cu ospeţe GRATIS de-ţi îmbie stomacul şi pofta de băută la abundenţă... daruri oferite din mărinimia Generozităţii Sale domnul Ecsulescu, care din puţina avuţie a împărţit cu fraţii lui...ca ăştia să se simtă mai apoi responsabili de a întoarce ortodoxia ...în caz de nevoie...

Şi nu ar fi ok să aducem doar imbecilizarea locală în discuţie, e a tuturor şi se cuvine să fim binevoitori şi să le-o recunoaştem. Dacă românii sunt învăţaţi să-şi manifeste parangheliile fără jenă prin tămbălău, americanii, mai criptici, îşi fac până şi parastasele ori înmormâtările în acelaşi ton. Doar că, în cazul americanilor, spectacolul funerar (pentru care s-ar călca în picioare milioane de oameni doar să privească importantul sicriu din lemn de eucalipt udat cu zeamă de swarovski ) se ţine într-un cadru cochet, cu fast şi recitalele invitaţilor îndureraţi, galant până la urmele lacrimilor. Nu este vorba atât de actul bâlciului în sine cât de contextualizarea lui, de modul şi coloritul local în care se pune problema. Dacă ar fi fost românii însărcinaţi cu organizarea înmormântării lui Maicăl...Aşăr ori Măraia ar fi fost scoşi din program în favoarea fanfarei de la Clejani, ori a lui Salam, idolul de la Strehaia...care are un calup de melodioare de se pretează cantităţii de suferinţă cu care sunt împovărate bietele rude îndoliate. Cum ar veni, ţigănia-i pretutindeni doar că felul în care o îmbraci ţi-o prezintă de pus în vitrină sau de trimis la cerşit.

Fiecare minut, trebuie dormit

Am în existenţă două neajunsuri: lipsa de apă (ăia doi litri recomandaţi unei caroserii tonifiate) şi lipsa de somn. Această din urmă şicană mi-e anapoda pentru că nu o pot defini şi remedia, ba mai mult mi-o încurajez fără cumpătare cu nessuri, care mai de care mai puternice. Mai apoi, găseşte-ţi Pandoro aţipul.  Iar de vine mai spre dimineaţă, iară tu ai program de lucru conceput pe principiul "cine se trezeşte de dimineaţă, departe ajunge", să te ferească heruvimii de vreun zmeu euforic gata să te împroşte cu săruţei şi piedici în vise. Era vorba de 60 de minute cu care aş fi dat randament la cote fireşti. Nu! Dar de ce? Aşa se face că am zăcut toată ziua ca o libelulă rămasă pe jantă...pe când zmeii îşi desăvârşeau siesta.

F**k You Very Much

Juma de lună

Am ascultat, şi am simţit o jenă. Ori băietul ăsta nu ştie sî-şi articuleze cuvintele corect ori în 2 ani am pierdut tot ce-am priceput în 4.

Inox: ce zice băiatu ăsta? care-i e durerea? (că FForjat are + 2 mai multă japoneză)
FForjat: deci daca tu întelegi vreun cuvânt...
FForjat: tsts mo (Morse)

FForjat: semilună (juma de lună, dacă o iei ad litteram)
FForjat: şi mai e ceva de un apus (p'asta nu ştiu unde a depistato)
Inox: suficient

FForjat is typing a message.

Sour - Hangetsu
Încărcat de sabotage. - Independent web videos.

Evian, Live Young

Noua campanie Evian te face să îţi fie teamă de bebeluşi şi de capacităţile lor uluitoare, de aptitudinile lor de breakdanceri camuflate în scutece umede şi scâncete agasante ...

Oamenilor de la Euro RSCG le trebuie bătut obrazul pentru fobia pe care o vei avea după spotul ăsta publicitar:

Şovăituri

Păi şi cum vine asta? Tu chiar nu ai nici o undă de bucurie în viaţă?
Ba cum să nu, mă bucură copiii pierduţi în Palestina şi becurile care tresar gata să se spargă când le aprinzi. Râd cu poftă când aflu de câte o colegă de liceu rămasă însărcinată, nu ştiu nici ele cu cine. Mă mai bucură schimonosirile faciale ale ălora de sparg agurida în dinţi ca pe seminţe şi femeile care nu-şi găsesc somnul din pricina bigudiurilor.

Iar nemulţumiri?
În fiecare dimineaţă vreau să fac o reclamaţie împotriva ei, a femeie care sărută al dracului de bine. O reclam că sunt fericit şi vreau s-o fac fericită. Nu e mult ce-i cer. O femeie autentică, cum o vezi conturată cu penelul în cărţile de colorat trebuie să înveţe încă din grija mamesii să facă sacrificii, să spele izmene şi să pregăteasca ciulamaua şi supa de zarzavaturi. Dacă-ţi face şi desert, şi dacă desertul e halva, şi dacă halvaua este răspunsul poftelor tale cele mai dulci ştii sigur că ăleia i-a fost dat să fie femeie. O să o îmbrăţişez, o să o sărut şi o să o fac să zâmbească cu anecdotele mele: ştii draga mea de ce femeile au ochii strălucitori? De ce? Ştii? Ha-ha! Pentru că sunt proaste ca noaptea...fac prinsoare că nu te-ai gândit la asta. Iartă-mă iubito, şi tu ai ochii strălucitori, dar nu eşti proastă. Doar că aşa se spune... nu este infatuare, este ce mă bucură pe mine şi trebuie să te bucuri aşijderea de ne vrei fericiţi.

Hi! Bye!

Ştiri din viitor

Ieri. Bătea o vijelie decentă, aşa... de vară cu toane de adolescentă impulsivă în amor. Îţi ciufulea puţin găteala capilară, dar nimic mai mult. Partenerei la pas îi sună telefonul: "Hai mă Ştu, ce are să se întâmple? Bate puţintel vântul, da nu-i Katrina". Aş fi gândit că-s confesiuni între neamuri, că una îi linişteşte panica matrimonială celeilalte. "Cică a scris Istrate iar pe site-ul lui că a visat cum că azi are să se petreacă ceva cutremure". Mi-am scos involuntar ochii din orbite, am schiţat o grimasă de început de autism şi am întrebat răspicat, cu deminitatea la glezne: da cine-i ăsta? Unu de a prezis şi cutremurul din 77. Mă dă-o-n ... Singurul individ notoriu în chestiuni de viitor pe care-l ştiu e Nostradamus. Iară 2009 nu figurează ca dată cu însemnătate în portofoliul lui de catastrofe (da, i-am citit cartea… aşa şi?). Doar în 2010 ne pregăteşte să-l primim cum se cuvine pe al treilea Anticrist, dar şi asta ca să nu ne trezim cu el la uşă oaspete neinvitat şi să-i arătăm nefărtatului că omenirea-i o gazdă bună, oricât se speculează pe Sus ori pe Jos.

Cu toate astea, nu-i mai sunt fidelă lui Nostradamus, care are un decalaj în profeţii de când cu canicula pe care el o preconiza undeva prin 2011. Revenind, cine-i Istrate ăsta de se dă în stambă c-o fi, c-o păţi? Am ajuns acasă, şi cu reminiscenţele Bookfest am început să dau cu presupusul...cum îi zicea? Istodor, Istrati sau Ibrăileanu? Mai simplu, search pe googlea: a prezis cutremurul din 77. Evident, otevismul iese la iveală încă din primele rezultate. Mi se deschide un vestibul împopoţonat, cu background îndoliat peste care este scris ilizibil în colorit de curcubeu, cu greşeli gramaticale şi de aranjare în pagină care trădează o afazie malignă. Îi zice: Ioan Istrate, ŞTIRI DIN VIITOR. Şiiit, zic! Observatorul la faza asta are să-şi facă harakiri de jenă. Se pare că ăsta era ex-ul dânsului, gestionat de un anume domn care acum îl calomnia şi-i aducea cele mai crunte acuze. Take a look here.

De aici pornind, am poposit pe ce se presupune a fi blogul dânsului, prin care şi-a declarat independenţa, ca să nu mai stea cu profeţiile în gât la cheremul redactorului său. Am rămas de-a dreptul tâmpită când am văzut asta:

Am afirmat intr-un articol mai devreme ca au fost 3 cutremure care au declansat
alarma prin pagere. Se pare ca primele 2 alarme au fost false, ele declansandu-se din alte motive decat cele seismice. Multi mi-au reprosat ca i-am panicat, dar anuntasem pe 19 ca nu va fi nimic, dar din pacate numarul 20 si intervalul orar 1-5 i-au scos in strada.
Rog pe aceasta cale , ca recomandare , sa verifice blogul inainte de a lua o decizie. Eu voi posta orice alerta indiferent ca este 1am 4am 7am 12pm 4pm …etc.
Va doresc o noapte linistita. Noapte buna

Pe 19 Iunie, acelaşi profet, cu aceeaşi naturaleţe:

Nu pot sa va confirm nimic in privinta zilei de maine, dar va pot spune ca urmeaza o noapte linistita , adica vietile dvs nu sunt puse in pericol.
Vibratiile se mentin constante dar aproape de 10.

Mi-am zis dă-o naibii de ţară osândită să-şi suporte proştii înghiţind în sec. Chiar există oameni care-şi fac programul după cum visează ori tuşeşte un bătrânel senil, care nu adorm până ce nu le urează noapte bună?

Cu toate astea, Hotnews spune că ieri pardoseala a vibrat scurt de emoţii în Giurgiu. How about that?

Ne pare rău, dar ne place...

Melanie Fiona - Give It To Me Right

 &

Ayo - Lonely 

De toate cele

Îmi împrăştii adesea sângele pe hârtie lucioasă, şi apoi îmi cert neobrăzarea. De te macină şi o spui făţiş îi demaşti superficialul, iar de te macină şi o transmiţi varului de pe pereţi din priviri, pesemne că e atât de grotească încât îţi e jenă să o conturezi din vorbe. Cred că asta este...nici de mă picuri cu ceară nu aş putea să-mi trădez  frământările. 

Acum cinci minute vroiam să îi smulg un fir din nas lui Mătăşel, nas pe care şi-l ţine aţintit către zenit şi atotcunoaştere, apoi să îi scuip aspru îngâmfarea. Am scris, am şters, am scris...mi-am adus aminte de mutra-i scârbită cu care-şi vede munca ca pe o cosmogonie a publicităţii...şi am şters definitiv. Ce rost?

...

...probabil nu o să înţeleg niciodată de ce  JhOnSiTo F-L-O-R-E-S mă vrea în cercul lui de prieteni. 

“aca los dos primos y esta cosa que se aparece . jeje nuestro brosther .. jejeje”...Fi onest Jhonsito! Me cheres solo para una aventura! ...

Azi e bal

Asta mă face să mă simt uşor genială, astăzi:

Asta în schimb, o face pe Mentosan sentimentală:
Iar...întrebarea cu elefantul mi-a schimbat radical principiile după care mă ghidez în viaţă...mai degrabă partea cu pipăitul:

Wedding invitations

Sigur o să devină şi Pandora soaţă la un moment dat (...e în tratative). O să îşi orânduiască delicat fiecare activitate casnică, o să aranjeze după dimensiuni cănile, după culori paharele şi o să întindă rufe cu precizie milimetrică. Până atunci mai are câteva decizii de luat: design-ul flayerului prin care facem teasing că-i nuntă în cartier (să fie mass-market, glossy sau gossip?), textul de sms campaign şi de spot radio, media plannul, să intrăm pe screen-urile de la Cocor ori ba, cum să arate banner-ul de pe miresici.ro, aranjarea în pagină pentru ad-uri şi culoarea şosetelor pe care le vor purta lăutarii. De invitaţii a dat comandă deja:

 

Get up, Carmen!

Ce tare mă mai bucur că am găsit într-un final clipul melodiei care-mi poartă numele. Da şi ce mă mai bucur că e delicat şi depresiv... şi nu dezmăţat cum v-aţi fi aşteptat...cu femei uşoare şi scârţâit de uşi neunse. Dura lex, sed lex. Nu toate au  privilegiul unui aşa ceva... cum ar veni, mă îndoiesc că există melodii cu nume de fete ca Găgă, Paula, Uana ori Căcă. No offense iubiricilor, da aşa ar veni dacă am spune-o făţiş.

Acum să ne bucurăm că nu am fost botezată Happiness Provider sau Let's Make Love And Listen To Death From Above:

 

Parov Stelar e tari!

Graţioasă-din-pântec: asta ie doar instrumental aşa, da nu se dau doar cu asta
Graţios-de-fel: cine?
Graţioasă-din-pântec: parov stelar
Graţios-de-fel: am citit, da' cine-s ăştia?
Graţioasă-din-pântec: neşte domni 
Graţios-de-fel: mă gândeam io
Graţios-de-fel: da' ce fac???
Graţioasă-din-pântec: fac muzica

Graţios-de-fel: păi zi aşea

.....
Graţios-de-fel: uăisă
Graţios-de-fel: chiar sunt tăricianu

....

Graţioasă-din-pântec: cum de dansează ăştia
Graţioasă-din-pântec: văleu
Graţioasă-din-pântec (sentimentală): trompeta aia rupe suflete
Graţioasă-din-pântec: îţi zic 
Graţioasă-din-pântec (cu capul plecat că iel e dăla uber-dăştept): trompetă ie, noa?
Graţios-de-fel: clarinet (v-am zis doar că ie uber-dăştept)
Graţios-de-fel: mă rog, că intră şi o trompetă la un mmnt dat p'acolo (care-va-să-zică o nimerisem)
Graţios-de-fel: da' sunt tari rău ăştia

Samsung, be my friend!

Îmi eram mică şi tânjeam să iau cu mine esteticul locurilor, atât cât îl vedeam, închistat şi plin de fraze. Aparatul cu film nu-ţi mai prieşte? E bine să nu îţi contracarezi părinţii subit...trebuie să laşi mereu loc de cât de raţional gândeşti...păcat că partenerul tău a donat mai mult material genetic...după care, poţi interveni degajat cu toate şiretlicurile lui P.T Barnum, ori Bernays de eşti mai etic defel: decupezi toate aparatele de fotografiat din materialele promoţionale şi le lipeşti pretutindeni, o rogi să stea timp de-un ceas să îi schiţezi portretul...dacă aveai o cameră lucrurile se petreceau într-o fractură de shutter...las-o să adulmece că vei face fotografii, le vei vinde drept vederi în Vama Veche şi din profit vei întreţine trei generaţii (colega mea de bancă chiar începuse să creadă asta)... negustor cinstit...şi ca să îi intre spaima până în măduva oaselor, îi spui că la UNATC au secţie foto. Nu o să te lase să îţi distrugi viaţa...deci a doua zi te vei întâlni cu domnul de pe emag.ro. Aşa am făcut cunoştinţă cu Samsung Digimax A503...o minunăţie la vremea aceea.

 

Ei, ca să vezi cultură...

Сергей Лойе

Mă întreba mai ieri Madame Zuzoom cine-i făuritorul ilustraţiilor ălora care se alintă prin posturile mele. Nu am putut să-i răspund, şi mi-a fost jenă...şi am mai stat puţin ...şi tot jenă îmi era. Şi dacă o să îi spun că este... Сергей Лойе? ...sper doar să o fi nimerit cu preluarea, şi să nu fie vreo interjecţie de-a lor succesiunea asta de semne. 

Sigur e băiat, dar nu bag mâna în foc că nu îşi colorează unghiile ocazional. Că e imprevizibil, m-aş pripi să o spun, căci nu mi-am dat întâlniri cu el. Că se pricepe să compună dement fotografii...asta chiar ţine de el, deci nu mă bag.

 

Mood: Feng Shui

Am îmbătrânit, pesemne. 

Dansez pe ritmul Sfintei Evanghelii.

Devin stângace în conversaţiile cu Prea Măritu', mă cam inhibă tipu'. 

Ale tinereţii valuri

Dacă îmi spuneai acum câţiva ani Bărbăţie, eu îţi spuneam Eugen Orghidan, dacă îmi spuneai Iubire, eu îţi replicam Istorie, dacă mă întrebai de Timp Liber, eu îţi spuneam Utopia ori fotografie, iar pentru Viitor o aduceam în discuţie pe Mihaela Lazăr (aka Ella de la RadioLynx, profesor de românisme şi englezisme, jurnalist pe îndelete, cochetă, ageră, ha-ha-zlie), dacă mă întrebai de Filme te trimiteam în universul telenovelistic Kamisama Mou Sukoshi Dake, iară de Geografie mă împotmoleam în bauxită...despre blogging: Utopic şi Gogu Kaizer egal LOVE.

Şi când te gândeşti că pentru fiecare în decursul a 2-3-4 ani am găsit alte răspunsuri...

Primele două au un singur substantiv propriu, iar la Timp Liber îţi răspund variat. Viitorul îl are pe Mario Garcia şi filmele... pe sprânceană. Climă ecuatorială şi forestier-rece de încerci să mă prinzi în şah geografic şi  www.randompatterns.ro de mă-ntrebi din blogosferă.

Nu aş putea delibera, ce-i mai ok, în sensu că Orghidan a fost scos din învăţământ pe motiv că a fost surprins dezmierdând sfârcurile unei eleve, Utopia nu mai e pe hartă, din Kamisama Mou Sukoshi Dake mai pricep doar politeţurile, Utopic a devenit prea ezoterică şi Kaizer molcom în gestică...